Monthly Archives: Decembrie 2013

la blouse roumaine

La Blouse Roumaine prin Colectia Montparnasse reprezinta initiativa de a face cunoscuta IA romaneasca. Aceasta a pornit din dorinta de a nu pierde traditia si de a o arata oriunde in lume.

La final de an, PINK STRIPE Group aduce un omagiu feminitatii prin IA traditionala, impreuna cu Cvartet Capriccio si Galeria Galateca.

Producatorul filmului de promovare a acesteia, in America si peste tot in lume, spune ca este un concept care a venit peste noapte si am zis ca trebuie sa sarbatorim finalul anului cu doamne imbracate in IE, care dau o energie fantastica!

la blouse roumaine

 

 

 

 

 

 

 

 

Colectia Montparnasse este o colectie aparte, fie prin fota din secolul IX, care in clip apare desfasurata ca un evantai – ceva similar exista in Muzeul Metropolitan din New York – fie prin salba deosebita din anul 1780 din Transilvania, care a aparut in urma cu aproape doua luni si propune intoarcerea la frumusetea simpla, traditionala.

 Montparnasse, o colecţie studio, cu o singură muză: IA, cămaşa noastră de sărbătoare. Combinaţii de catifea, borangic, accesorii unicat, ţinute create special pentru întâmpinarea Anului Nou. Semne de bine şi frumos, eleganţă românească cu sens şi rost.
Galeria Galateca
 , 27 si 28 decembrie 2013.

http://vimeo.com/82574955


unCRACIUN la UNTEATRU

Unul dintre teatrele foarte dragi mie – nu numai ca este cald si primitor, dar are niste spectacole excelente – este UNTEATRU.

UNTEATRU e un gând care a legat oameni într-un proiect cultural curajos .S-a născut din dorința de a face posibilă întâlnirea oamenilor cu teatrul, acasă, un teatru într-o casă. O casă fără poveste, sub acoperișul căreia teatrul increat își așează istoria ca într-un creuzet în care se topesc și se contopesc idei.

Ne-am găsit un loc în vechiul București, într-o casă cu ceai, cărți și teatru, între pereți de cărămidă îmbrăcați în pânze negre. Nu i-am dat un nume, am singularizat și am obținutUNTEATRU -am sudat cuvintele pentru trăinicie.

Teatrul  UNTEATRU a respirat pentru prima oara pe 25 iulie 2010 , nascandu-se din entuziasmul regizorilor: Andrei si Andreea Grosu.

Anul acesta este a 4 a editie a Campaniei unCRACIUN la UNTEATRU si sunteti asteptati in serile cand sunt spectacole, adica joi, vineri, sambata si duminica, sa donati dulciuri si jucarii pentru copii.

Mai multe despre aceasta campanie, gasiti aici.


ultima

Șoferul: O vreme am rămas acolo uitîndu-ne la cuplul acela care se tot agita prin casă. La un moment dat el a deschis o sticlă de vin și a turnat în două pahare. S-au așezat pe o canapea. Păreau foarte îndrăgostiți. Cum stăteau acolo. Adică mie așa îmi păreau. El a tras-o de păr, ea i-a dat un ghiont și-a început să rîdă, el a împins-o așa, în joacă, ea a căzut pe spate …Tina, Tinaaa, hai să plecăm!

Tina: Tocmai acum?

Șoferul: Hai.

Tina: Așa eram și eu cînd eram tînără. Doamne ce-mi mai plăcea!

Tina si Alexandru sunt protagonistii ultimei piese de teatru pe care am vazut-o, Ultima.

Textul emotionant apartine dramaturgului Laura Ilinca si am avut norocul sa-l aud prima data in cafeneaua La Mine-n Copac, intr-o duminica dupa-amiaza.

A fost un spectacol-lectura cu o componenta emotionala foarte puternica. In primul rand prin povestea lui: o batrana cocheta, intr-o plimbare prin Bucuresti, napadita de amintiri tulburatoare, si apoi prin faptul ca lectura a fost intr-un scop nobil – acela de a strange o suta de cozonaci pentru batrani – cu ajutorul teatrului, in sprijinul actiunii Aoln Romania.

Șoferul: Cum poți să vorbești așa? Nu pot să cred!
Tina: Ce-am zis?

Șoferul: Nu, deci nu, n-am să stau cu femeia asta care s-a născut pe vremea lui Ștefan cel Mare să mă uit la … mnu, în niciun caz. Hai să plecăm!

Tina: Vreau să mai stăm puțin.

Povestea celor doi este diferita. In primul rand, ei vin din lumi diferite, cu conceptii de viata diferite, au varste diferite, gandiri diferite si probleme diferite. Totul este diferit!

Si totusi, ceva ii uneste: un taxi. Spatiul acela din taxi, in care s-au  intalnit. Locul in care cei doi isi deapana amintirile – in cazul femeii in varsta, si visele – in cazul tanarului. Locul in care Bucurestiul capata alte dimensiuni prin povestirile batranei doamne, aproape nereale, locul in care si timpul capata alta dimensiune, se dilata. Calatoria care parea initial o banala cursa de taxi, se transforma intr-una initiatica, misterioasa si plina de sarm, cu aroma de al doilea razboi mondial, presarata cu conversatii adorabile.

M-a emotionat foarte tare povestea pe care am auzit-o. Si e adevarat ceea ce a spus autoarea inainte de lectura textul va va face sa constientizati ca batranii au fost si ei candva tineri. Nu s-au nascut batrani!

Cuprinsa de mirosul cozonacilor stransi pentru batrani, de muzica excelent aleasa pentru aceasta lectura, emotionata pana la lacrimi de spectacolul oferit, tot ce pot sa fac acum este sa astept!

Sa astept un spectacol adevarat, intr-un decor de teatru si sa ma intorc de fiecare data in timp, fermecata de povestirile batranei doamne.

Ultima, dupa un text de Laura Ilinca

Cu: Laura Ilinca si Istavn Teglas

Regia: Cosmin Alexandru Purice

Foto: Elena Simion

ultima


cainele japonez

Sa va intreb eu: de ce credeti chestia asta? Ce va face sa credeti ca ar fi vorba de Moromete? De un Moromete contemporan?

Faptul ca joaca acelasi  interpret? Faptul ca actiunea se petrece intr-un sat asemenator celui in care se petrece actiunea Morometilor? Faptul ca taranii sunt la fel imbracti? Faptul ca personajul principal poarta si el o palarie cum purta si Moromete? Se compara rolul lui Costache cu Moromete? Daca ar fi fost Costache inaintea lui Moromete, ati fi spus ca e un Costache contemporan?

Aceasta a fost reactia lui Victor Rebengiuc la intrebarea daca este vorba de un Moromete contemporan, la Q&A, dupa vizionarea filmului.

Cainele japonez este unul dintre cele mai asteptate filme ale anului 2013. Este filmat in cinci sate din Giurgiu, este regizat de Tudor Cristian Jurgiu, dupa un scenariu de Ioan Antoci, Gabriel Gheorghe si Tudor Jurgiu si se concentreaza in jurul personajului principal, Costache, interpretat de Victor Rebengiuc.

Structurat in doua parti, filmul surprinde prin ceea ce transmite. Odata prin povestea trista de la inceput,  dar si prin cea a iubirii, din final.

Daca in prima parte il cunoastem pe Costache – taran simplu, indurerat, tocmai si-a pierdut casa in urma inundatiilor si sotia – care isi traieste singuratatea si se izoleaza de restul lumii intr-un mod demn, in partea a doua il regasim pe acelasi Costache, in fata unei familii noi – fiul care il facuse de ras in sat odata cu abandonarea femeii cu care trebuia sa se insoare, se intoarce acasa, cu o familie noua, sotie si copil – pe care invata sa o accepte si sa o iubeasca.

Prima jumatate a filmului este fara vorbe. Victor Rebengiuc isi poarta personajul indurerat si-l face auzit doar din miscare, atitudine si reactii. Il face pe spectator sa inteleaga ca deschide sau inchide o usa, fara sa rosteasca niciun cuvant. Toate aceste trairi ale lui sunt amplificate de sunetului satului care se aude pe fundal, lucru care subliniaza si mai mult izolarea acestuia pentru a-si trai in linsite suferinta.

In partea a doua insa, situatia se schimba putin. Costache este pus in fata unei noi familii, pe care trebuie sa o accepte, ca fiind si a lui, apoi sa o iubeasca si in final sa o urmeze.

Victor Rebengiuc despre rolul sau am fost atras de acest rol, de scenariu, pentru ca am foarte putine vorbe. Eu trebuie sa exprim o demnitate, o durere care este ascunsa in el acolo, a faptului ca si-a pierdut nevasta, ca si-a pierdut casa. Baiatul lui l-a facut de ras in sat acolo cu faptul ca a refuzat-o pe fata inainte de a se casatori cu ea, a plecat, a fugit. Sunt putine rolurile in film, cred ca niciunul, in care sa fi fost o jumatate de film fara replica si sa existi. Sa iei un personaj sa-l porti, sa-l duci cu tine, fara sa spui “eu acuma deschid usa!”

Tanarul regizor, Tudor Cristian Jurgiu, face cunoscuta o  lume un pic uitata de spectator – aceea a vietii la tara.

In afara de rolul pe care il face Victor Rebengiuc, m-a surprins rolul fiului acestuia din film, Serban Pavlu. Obisnuita de-acum cu tot felul de roluri ale lui, care mai de care mai diverse, aici, in afara de interpretare, mi-a placut si modul in care a trait povestea reintoarcerii acasa.

Vestea ca mama lui a murit, aflata intamplator – el si tatal lui nu comunicau decat foarte rar – dar si ceea ce gaseste cand se intoarce – o casa distrusa complet si un parinte distrus sufleteste, dar demn, demonteaza acel mit al strainatatii: el se reintoarce, este neschimbat, iar atitudinea lui este una obisnuita. Are o familie pe care a invatat-o romaneste, un copil care ii  pregatise un cadou bunicului sau – desi nu-l vazuse niciodata, are o normalitate si o simplitate in ceea ce priveste viitorul lor si a lui Costache, lasandu-i acestuia libertatea de a alege modul in care doreste sa-si continuie viata.

Finalul este oarecum previzibil, pur romanesc, insa asa cum afirma si regizorul noi pur si simplu am avut  optiunea asta pentru ca am vrut sa ocolim fatalismul acesta, care mi se pare asa: un om care ramane singur, care nu poate sa se desparta de sat! Si sa-l lasam singur condamnat, nu! Nu puteam! Mi s-ar fi parut ca fortam si tristetea si emotia prin alegerea veridica si neveridica, la fel ca si plecarea. Pur si simplu am ales asta!

Cainele japonez (2013)

Cu: Victor Rbengiuc, Serban Pavlu, Kana Hashimoto, Toma Hashimoto

Scenariu: Ioan Antoci, Gabriel Gheorghe, Tudor Cristian Jurgiu

Distribuit de: Transilvania Film

Victor Rebengiuc


blogger sustenabil. partial

Experimentul despre care am scris saptamana trecuta, Saptamana bloggerului sustenabil, a ajuns la final.

Ceea ce am reusit sa fac, a fost sa fiu mai chibzuita in ceea ce priveste mancarea. Am reusit acest lucru datorita unei diete – nu pentru slabit, ci pentru respectarea unor ore de masa si pentru diversitatea manacrurilor – care m-a ajutat sa nu mai arunc banii pe mancare. Economie de 50%.

In ceea ce priveste consumul de apa, am decis doar doua bai lungi pe saptamana, iar in rest dus de cate patru minute. Cred ca est un inceput. In procente, se traduce cam 20% – aici intra si economia la spalatul vaselor – am aplicat metoda de spalare a paharelor din bar: se sapunesc toate vasele, apoi se limpezesc. Functioneaza!

Acest experiment a fost facut de Unilever cu ajutorul agentiei 360Insights, care la final ofera sfaturi pentru un stil de viata sustenabil:

Experimentul de sustenabilitate Unilever s-a desfășurat pe parcursul a 9 săptămâni, în casele a
7 familii cu profile demografice diferite. După o săptămână de monitorizare a stilului de viață al participanților, acestora li s-au prezentat o serie de sfaturi pentru reducerea consumului de apă și a micșorării cantității de mâncare aruncate.

 Sfaturi pentru reducerea cantității de resturi alimentare aruncate

  1. 1.       Faceți o planificare săptămânală a meselor familiei
    1. a.      Decideți ce veți găti pentru a stabili exact ingredientele și cantitățile de care veți avea nevoie
    2. b.      Estimați numărul de mese, eventual gustări, pe care le veți avea în săptămâna următoare
  2. 2.       Întocmiți o listă de cumpărături
    1. a.      Cumpărați doar produsele de care aveți nevoie
    2. b.      Monitorizați produsele care sunt pe terminate
  3. 3.       Congelați resturile alimentare – nu le aruncați, le puteți folosi ulterior, economisind astfel timp, bani și resurse
  4. 4.       Gătiți cu resturile de mancare rămase-există o multitudine de rețete care vă pot ajuta să fiți creativi in bucătărie și să nu aruncați mâncarea rămasă.

 Sfaturi pentru reducerea consumului de apă

  1. 1.       Faceți dușuri scurte, durata optimă a unui duș este de 4 minute
  2. 2.       Învățați modul corect /eficient de a spăla vase și rufe (planificarea unei zile/săptămână pentru spălarea hainelor), dar și de a vă spăla pe dinți (spre exemplu, trebuie să opriți apa în timpul periajului)

 

Fiti sustenabili, dragilor!


%d blogeri au apreciat asta: